RALUCA GEORGESCU

Te supara prietenul? Nici o problema, scrii un articol pe blog in care sugerezi parerea ta despre el si ii dai usor si subtil un ghiont. Te-a deranjat seful? Cu atat mai putin trebuie sa iti faci griji. Scrii pe blog despre management, micromanagement, motivare si demotivare si mai adaugi si niscaiva idei despre profesionalism si/sau lipsa lui. Se aplica si pentru colegii de serviciu, prieteni, amici, parinti, animalul de casa sau vanzatoarea de la colt. Si nu cumva sa il uitam pe nesimtitul care ne-a taiat ieri calea cu masina.

Eu una asa fac. Sunt Raluca si sunt dependenta de blogologuri. Inlocuiesc cu succes dialogurile. Vi le recomand si voua. Dar posibil sa stiti deja, intrucat simt aceasta tendinta in crestere in jurul meu. Daca mi-am suparat prietenul, ma pot astepta oricand la un citat intepator pe twitter, in loc de un sms sau un telefon plin de repros. La fel se poate spune si despre colegii de echipa. O sa citesc in mod sigur pe blogul lor despre problemele de comunicare pe care le avem. Iar prietenii sigur nu ma scutesc de placerea de a-mi raspunde cu aceeasi metoda… pe blog.

Inventivitatea blogologurilor este in continua dezvoltare. Ne putem astepta déjà ca noi si interlocutorii nostri de blogofeedback sa incepem sa utilizam instrumente din ce in ce mai variate: trecuram de la articole postate pe portaluri online la statusuri de messeneger, de la statusuri de messenger la blogging, de la blog la twitter, de la twitter la plurk, de la plurk la un status picant pe linkedin si iata ca am ajuns la facebook sau din cand in cand alte platforme sociale adiacente.

Este blogologul eficient? Uneori da, daca este suficient de subtil, poate fi un mod in care sa il ajutam pe celalalt sa surprinda esenta a ceea ce ne-a deranjat sau concluzia punctului nostru de vedere. Mai este eficient si pentru ca te ajuta sa te descarci. Mai ales daca nu iti raspunde la telefon cel care te-a suparat. Te certi cu blogul si te simti mai bine. Si ii ramane un transcript al certii si partii adverse.

Uneori nu l-am putea numi eficient, intrucat este un mod de a spala rufele in public. Iar celalalt se poate simti atacat. Poate uneori pe buna dreptate. Nu e eficient nici pentru ca – mai ales daca si cealalta parte a baricadei are blog – se poate escala conflictul. Fiecare mai da un post, mai ataca cu un comentariu, mai scoate cate un blogroll link si deja ajungem deliciul internetului. Ca ultim contraargument, nici nu sunt foarte convinsa ca rezolva problema. As vrea sa vad vremurile acelea cand blogologul ar putea inlocui dialogul. Cand un prieten ar prefera sa ii spui ca iti lipseste sau iti pare rau pe blog in loc de la telefon. Dar cum viata va fi online, este posibil ca blogologul sa devina next trend.

P.S.: Si aveti grija please ca data viitoare cand ne certam sa ne eficientizam blogologul cu trackback links pe cat posibil. Macar sa putem depista usor cine a inceput si sa cerem blogosferei sa judeca care iese mai vinovat.

Pe toti ne-a distrat Seinfeld cu indelunga teorie despre replica de despartire “It’s not you, it’s me”. Da, de obicei dai aceasta replica pentru a da vina pe tine astfel incat sa nu sufere celalalt. In realitate, insa, asa ar si trebui sa faci…



Te surprinde ceea ce spun? Pai ia gandeste-te la observatiile pe care le primesti zi de zi de la oamenii din jur. Daca, spre exemplu, intarzii (cum fac eu de fiecare data). Incep sa te agaseze oamenii din jur care iti reproseaza nonstop acest lucru. Si te gandesti: oare nu pot fi si ei putin mai toleranti?! Si incepi sa gandesti ca cei din jur au ceva cu tine si tin mortis sa se ia de tine cu prima ocazie… cu care tu intarzii. Devine un razboi intrei Ei (toti cei care adera la plangere) si tine. Desi, in realitate, it’s not them, it’s you.



Primul lucru la care ar trebui sa te gandesti este: de ce intarzii tu de fapt? Si cum rezolvi asta?



E cel mai usor sa fii reactiv la ce ti se spune din jur. Sa dai vina pe restul si pe pretentiile lor super exagerate. Dar daca reprosurile vin din mai multe parti si par sa atinga acelasi lucru, inseamna ca ar trebui sa te uiti in alta parte decat in jur: la tine. Samburele de adevar va aparea in curand. 



Mi s-a mai intamplat sa le spun acest lucru unor prieteni aflati in situatii similare si sa primesc raspunsul urmator: dar nu e corect, eu sunt sigur ca vina nu e la mine! Ei bine, chiar daca situatia este in acest fel, gandeste-te la faptul ca singurul factor pe care il poti schimba din respectiva situatie esti chiar tu. Nu ii poti schimba pe ceilalti prea usor, nici perceptia lor nu o poti schimba, de multe ori nu poti schimba nici conjunctura, dar sigur te poti schimba pe tine sau comportamentul tau.  



Si sa incheiem cu vechiul proverb – Cand mai multi oameni iti spun ca esti beat, poate ar trebui sa te duci sa te culci.  

Ti s-a intamplat vreodata sa fii intrebat: “De ce te-ai angajat in X loc?”, “De ce ai devenit Y?”, “De ce stai cu Z?”, “De ce faci T curs?” si sa ramai pe ganduri?! Daca nu ti s-a intamplat, te pot ajuta sa ti se intample chiar acum. Hai sa vedem. Deci, de ce esti angajat unde esti acum? Cu ce te ajuta activitatile zilnice in indeplinirea obiectivului tau final? De ce faci ce faci acum? Ai putea face altceva in loc sa faci ce faci acum? Stii tu la ce ma refer… mult mai bine decat mine.

Reevaluarea situatiei curente si a obiectivelor momentane ar trebui sa fie o constanta a vietii noastre. De multe ori mi s-a intamplat sa merg cu inversunare pe un drum si sa uit de ce am pornit pe acest drum. Uneori chiar nu mai era nevoie sa fiu pe acel drum. Acel drum era pentru mine un “fund de sac“.

Uneori inertia este cea care ne impinge pe o anumita cale. Inertia este cea care ne face sa adoptam un anumit comportament. Ea ne-a adus in tiparele vietii noastre. Sau o decizie luata mai demult. Pe care nu am reevaluat-o. Si cum totul se schimba, circumstantele nu sunt aceleasi de la o zi la alta, ne aflam mereu in alta conjunctura, este nevoie sa ne uitam periodic in ansamblu la viata noastra. De ce suntem aici? Pe cine cautam? Unde vrem sa ajungem? De ce am luat-o pe aici? De ce facem ceea ce facem?

Sa va dau un exemplu. Cand am intrat la facultate – Calculatoare in Poli – ma gandeam sa fac toate modulele Cisco – partea de networking ma atragea atunci cel mai mult. Am inceput natural cu CCNA1. Am urmat apoi o alta cale a carierei – o pasiune a mea, ceva care simt ca ma defineste. Si totusi inca ma mai aflu inscrisa la CCNA4. Si voiam sa dau examenul final… Pentru ce? Ok, pana la urma l-am dat, necaracterizandu-ma sa renunt. Si imi va folosi la ceva? Mira-m-as! Mi se pare un exemplu clasic de situatie nereevaluata la timp.

Re-inventing… re-evaluating… every day… – acesta ar trebui sa fie statusul nostru zilnic. O data cu schimbarea inevitabila a variabilelor, tacticile si strategia ar trebui schimbate automat. Uneori chiar si obiectivele.

De cativa ani am devenit pasionata de tema deciziilor. Am mai si scris despre asta cu cateva ocazii. Prietenii spun ca sunt nascuta in zodia balantei si asta e motivul. Nu imi este usor sa fac alegeri. Oh, really?! Si cui ii este? Daca te consideri din aceasta categorie, te rog sa facem cunostinta. Sigur avem ce discuta.

Mi-a atras atentia un post al lui Andrei Rosca pe aceasta tema. Concluzia era chiar cea din titlu: fiecare decizie implica o alegere si o renuntare. Fie ca ne place sau nu. Foarte de acord. In esenta a alege inseamna ceva care ne bucura (alegerea, presupunand ca am gasit in ea ceva atragator) si ceva la care renuntam (si doar nimanui nu ii place sa renunte).

Prin urmare, este absolut natural ca o decizie sa nu fie ceva usor. Am remarcat cateva pattern-uri pe care noi oamenii, atunci cand suntem pusi in fata unei alegeri, le urmam. Sa rezumam…

Patternul A – important este sa decizi, nu ce

Sunt unii care spun ca cel mai important este sa iei o decizie. Indecizia te poate costa mult. Cel mai mult vei regreta timpul pierdut pana cand ai luat decizia. Jack Welch spunea ca nu a regretat absolut niciodata ca nu s-a gandit mai mult inainte de a face o alegere. De cele mai multe ori, a regretat ca s-a gandit atat de mult. Urmati-va instinctul, cum s-ar spune. Daca sunteti adeptii acestei teorii, exista si instrumente care va ajuta sa va grabiti – GoDesignate.com este unul dintre ele. Lasati lucrurile in voia hazardului. Ca doar hazardul (asa cum bine spune colega mea, Mona) nu este la intamplare.

Patternul B – evalueaza puncte tari si puncte slabe de ambele parti, costuri de oportunitate si posibile scenarii et… voila!

Matematica, arbori de decizie, etc. Si ce frumos ar fi sa fie asa usor. Sa poti lua decizii bazate in totalitate pe ratiune si logica. Ehei. Cand imi permit sa fundamentez totul matematic, sunt sincer extrem de multumita de mine. Si in multe cazuri este foarte posibil sa apelezi la aceasta modalitate. Putin consumatoare de timp si resurse, si totusi… te linisteste.

Patternul C – time will tell

Da, intr-un fel este adevarat. Time will tell si daca o fi sa fie o sa fie. Sunt de acord cu principiul in sensul de a nu forta. Si de a lua in calcul si factorul destin. Dar sa lasi totul la latitudinea timpului este o lene al carei lux nu si-o permite oricine. Dupa cum spunea William James: “When you have to make a choice and don’t make it, that is in itself a choice”.

Eu una apelez, cel mai des, la patternul A. Asta atunci cand nu raman in mijlocul drumului, prinsa in patternul B si zapacindu-mi de cap prietenii (thanks, guys) cu variabilele in continua schimbare si evaluarile instantanee ale situatiei. Time will tell care este cea mai buna teorie. Sper sincer sa ajung la 60 de ani sa imi scriu autobiografia asemenea lui Jack si sa imi pot da cu parerea despre cum mi-a fost mie cel mai bine in viata in cohabitarea cu deciziile.

Managerii evalueaza curent in cazul angajatilor lor capacitatea de automotivare. Orice manager are la randul sau problema urmatoare: el isi motiveaza oamenii, pe el cine il motiveaza?! Cartile de leadership si motivare care se poarta in ultima vreme au la baza ideea ca daca vrei sa fii un castigator, trebuie sa inveti sa te automotivezi.



De ce exact avem nevoie de automotivare? Donald Trump rezuma cel mai clar si cel mai bine ideea: “No one gives you power, you just take it.”.



Oooookaaaaay… and how exactly do I do this?



Eu una m-am intrebat asta multa vreme. Va voi spune solutiile si pseudo-solutiile care mi-au fost cel mai frecvent oferite si care uneori au functionat:

• Privire de ansamblu – Uita-te de sus la viata ta, fa efortul de a te privi din afara, prin ochii altora si a vedea cat de ok este viata ta. Asta sigur iti va da putere sa mergi inainte, trecand cu vederea partile nu asa de roz. 






• Uita-te la cei din jur care au “reusit” in conceptia ta. If they can do it, so can you. Daca nu esti convins de asta, uita-te putin mai in detaliu de ce au reusit, cand au fost la greu, discuta cu ei despre asta. Similitudinile cu situatia ta te vor face sa mergi inainte. 






• Gandeste-te la obiectivul final. Daca este un obiectiv pe care ti-l doresti cu adevarat, vei gasi sigur si forta de a merge mai departe inspre el. 

Bullshit automotivational? Se prea poate. Atata timp insa cat functioneaza atunci cand ai nevoie, eu zic ca e ok. Alte idei, ponturi de automotivare?