RALUCA GEORGESCU

Te supara prietenul? Nici o problema, scrii un articol pe blog in care sugerezi parerea ta despre el si ii dai usor si subtil un ghiont. Te-a deranjat seful? Cu atat mai putin trebuie sa iti faci griji. Scrii pe blog despre management, micromanagement, motivare si demotivare si mai adaugi si niscaiva idei despre profesionalism si/sau lipsa lui. Se aplica si pentru colegii de serviciu, prieteni, amici, parinti, animalul de casa sau vanzatoarea de la colt. Si nu cumva sa il uitam pe nesimtitul care ne-a taiat ieri calea cu masina.

Eu una asa fac. Sunt Raluca si sunt dependenta de blogologuri. Inlocuiesc cu succes dialogurile. Vi le recomand si voua. Dar posibil sa stiti deja, intrucat simt aceasta tendinta in crestere in jurul meu. Daca mi-am suparat prietenul, ma pot astepta oricand la un citat intepator pe twitter, in loc de un sms sau un telefon plin de repros. La fel se poate spune si despre colegii de echipa. O sa citesc in mod sigur pe blogul lor despre problemele de comunicare pe care le avem. Iar prietenii sigur nu ma scutesc de placerea de a-mi raspunde cu aceeasi metoda… pe blog.

Inventivitatea blogologurilor este in continua dezvoltare. Ne putem astepta déjà ca noi si interlocutorii nostri de blogofeedback sa incepem sa utilizam instrumente din ce in ce mai variate: trecuram de la articole postate pe portaluri online la statusuri de messeneger, de la statusuri de messenger la blogging, de la blog la twitter, de la twitter la plurk, de la plurk la un status picant pe linkedin si iata ca am ajuns la facebook sau din cand in cand alte platforme sociale adiacente.

Este blogologul eficient? Uneori da, daca este suficient de subtil, poate fi un mod in care sa il ajutam pe celalalt sa surprinda esenta a ceea ce ne-a deranjat sau concluzia punctului nostru de vedere. Mai este eficient si pentru ca te ajuta sa te descarci. Mai ales daca nu iti raspunde la telefon cel care te-a suparat. Te certi cu blogul si te simti mai bine. Si ii ramane un transcript al certii si partii adverse.

Uneori nu l-am putea numi eficient, intrucat este un mod de a spala rufele in public. Iar celalalt se poate simti atacat. Poate uneori pe buna dreptate. Nu e eficient nici pentru ca – mai ales daca si cealalta parte a baricadei are blog – se poate escala conflictul. Fiecare mai da un post, mai ataca cu un comentariu, mai scoate cate un blogroll link si deja ajungem deliciul internetului. Ca ultim contraargument, nici nu sunt foarte convinsa ca rezolva problema. As vrea sa vad vremurile acelea cand blogologul ar putea inlocui dialogul. Cand un prieten ar prefera sa ii spui ca iti lipseste sau iti pare rau pe blog in loc de la telefon. Dar cum viata va fi online, este posibil ca blogologul sa devina next trend.

P.S.: Si aveti grija please ca data viitoare cand ne certam sa ne eficientizam blogologul cu trackback links pe cat posibil. Macar sa putem depista usor cine a inceput si sa cerem blogosferei sa judeca care iese mai vinovat.

Vorbeam aseara cu un amic despre lucrurile care se aranjeaza de la sine, despre lucrurile care iti sunt date versus lucrurile pe care le iei mai mult sau mai putin singur. Mi-am amintit, cu aceasta ocazia, despre principiul despre care am decis sa scriu. Principiu enuntat de un prieten, mai demult, si de care am ras cu pofta la vremea respectiva, neintelegandu-l. Si totusi… experienta mi-a aratat ca intr-adevar: daca este sa fie, o sa fie. Time will tell… time tells..

Am crezut intr-o vreme ca lucrurile pot fi fortate. Ca daca iti doresti sa realizezi ceva, este suficient. Ca principiul “daca e sa fie, o sa fie” inseamna lipsa de asumare. Inseamna sa te lasi in voia sortii. Si totusi… nu despre asta era vorba. Ei bine, sa iti doresti si sa actionezi in consecinta este necesar. Si este in 90% cazuri suficient. Dar in10% din cazuri nu este suficient, lipseste ceva. Uneori lucrurile nu se aranjeaza, uneori nu este sa fie. Uneori este mai bine sa nu fortezi lucrurile. Sa te detasezi si sa respiri adanc. Caci daca este sa fie, o sa fie.

Uneori lucrurile se aranjeaza de la sine. Te uiti in urma si nu iti vine sa crezi cat de frumos s-au asezat toate, cat de bine s-au imbinat faptele care uneori pareau fara sens sau care nu iti conveneau si cum consecintele lor au dus la o situatie atat de armonioasa. Uneori lucrurile se rezolva in cel mai bun mod. Si uneori apare si happy end-ul, luminita de la capatul tunelului, si nu de acolo de unde te asteptai. Apare din senin si iti dai seama ca era chiar acolo, sub nasul tau si ca nu o vazusei. Si ca era totusi atat de evidenta si naturala, dar eclipsata de ceva ce tu incercai sa fortezi si te facea sa te uiti in alta directie.

Uneori, cand vrei sa fortezi lucrurile pentru ca iti doresti ceva mult prea mult, este bine sa tragi aer in piept, sa te asezi pe margine si sa mai stai – asa cum spune mama – o “tzara”. Si happy ending-ul va aparea singur. Nu spun ca ceea ce iti doresti este independent de vointa ta. Din contra, de curand sustineam ca trebuie sa visezi, sa iti urmezi visele indiferent de obstacole. Depinde de tine sa atingi obiectivele inalte la care tintesti. Si totusi… uneori nu depinde doar de tine.

Un sfat in ton insa: tine minte ca atunci cand este sa fie, o sa fie! Si trebuie sa intelegi si sa recunosti momentul, sa prinzi clipa si sa actionezi atunci.

Progres inseamna inca din definitie evolutie. Evolutia presupune schimbare. Schimbarea duce catre reinventare.  Albert Einstein este cel care spunea ca “Problemele importante cu care ne confruntam azi nu pot fi rezolvate la acelasi nivel de gandire la care eram atunci cand le-am provocat”. 



Prin urmare, pentru a depasi o problema de azi trebuie sa ne ridicam putin privirea, sa gandim in ansamblu, sa evoluam spre o alta perspectiva asupra lucrurilor. Un citat pe care il ador din Buddha – “Schimbarea este singura constanta”.  Keep reinventing yourself… 

Cele 5 etape prin care treci atunci cand esti suparat. Cel mai bine le poti simti pe propria piele dupa o despartire sau dupa ce esti concediat.

1. Negarea – “Nu imi pasa, mai bine ca s-a intamplat asa”. “Eu sunt perfect in regula”. “Nu ma afecteaza”.

2. Furia – “Il urasc pe…”. “… este un nenorocit”, ganduri de razbunare si toata gama.

3. Implorarea – “Si totusi daca fac x, poate se poate indrepta situatia”. “As putea accepta X pana la urma”. “Te implor, nu e asa ca putem din nou sa…”.

4. Depresia - Nu mai iesi din casa, esti mereu trist, nu iti vei mai reveni niciodata, nu esti bun de nimic, viata ta s-a incheiat, nu mai poti continua.

5. Acceptarea – Ok, life goes on. Win some, lose some. Sigur vor veni multe bucurii in viitor, voi avea si esecuri/suparari mai mari decat atat. Eu tot aici sunt. So… carpe diem!

You can’t win all the time, cum s-ar spune mai pe scurt. Dupa fiecare esec dezastruos, vine si un succes rasunator. Iar pana la urma esecurile sunt cele din care castigi experienta. Asa ca ar trebui sa fii fericit ca au aparut. 



Si ca sa dau un citat din Winston Churchill pe care il amintea des Vlad - “Courage is going from failure to failure without losing enthusiasm”.