RALUCA GEORGESCU

Am participat in dimineata asta la OpenCoffee (only girl there). Mult entuziasm, discutii mai mult despre ce vom discuta pe viitor, atmosfera constructiva in general. Mi-a placut foarte mult incercarea lui Dragos Manac de a explica in nenumarate randuri ca ideile nu conteaza, ci executia. Ideile nu lipsesc, ideile puse in practica sunt cele pe cale de disparitie.

Idei are toata lumea

Chiar si atunci cand nu esti o persoana creativa poti face research, poti organiza un brainstorming sau poti plati pe cineva pentru o idee. OK. Si acum esti posesorul unei idei bune. Care este valoarea reala a acestei idei bune nepuse in practica? O valoare potentiala. In practica insa, valoarea este 0 pana in momentul in care este implementata. De aici drumul se bifurca:

- nu o pui in practica – valoare 0;

- o pui in practica – de aici drumul iar se bifurca:

- ideea nu are succes – valoare=experienta;
- ideea are succes – valoare > 0.

De ce nu ajung ideile sa fie puse in practica?

Motive ar putea fi multe. Cel mai frecvent este o struto-camila – combinatie intre lene si teama de esec. Nimeni nu vrea sa treaca la actiune, sa consume resurse (dintre care bani, timp si energie ar fi cele mai importante) si sa nu ajunga undeva. Prin urmare, o solutie este intoarcerea ideii pe toate partile, discutii despre ea, discutii in urma carora se ajunge cel mai frecvent la concluzia ca nu se merita sa se treaca la implementare.

Prin urmare, ce rost are sa ne tinem secrete ideile de proiecte pe care nu le vom pune niciodata in practica? Poate macar le spunem cuiva care ne va ajuta sa le si executam.

Am auzit de multe ori argumentarea “Nu pot face asta, desi mi-as dori, pentru ca nu ar fi principial corect”. Principial de obicei este inclus ca definitie in sfera urmatoare: {moralitate,codul etic al companiei, principiile invatate acasa, principiile biblice, principiile dobandite de-a lungul vietii si insusite de noi}.



Ceea ce pierdem de obicei din vedere este sa adaugam la sfarsitul propozitiei “fata de X”. Uitam sa ne punem intrebarea “Nu este principial fata de cine?“. De cele mai multe ori principiile intervin intr-o situatie in care putem urma doua drumuri:



- drumul care ni se pare principial, sa ii spunem A;



 - drumul care nu ni se pare principial, sa ii spunem B.



 A si B sunt de obicei fiecare reprezentate de cate o persoana. Drumul A ne pare principial pentru ca este principial data de reprezentantul sau, cel cu care empatizam atunci cand ne punem problema. Drumul B ar fi principial fata de reprezentantul sau, dar nu ar fi principial fata de reprezentantul lui A. 



Sa dau un exemplu astfel incat ideeal sa ne fie tuturor mai clara.  Spre exemplu, a da afara un om pentru ca firma nu o duce bine din punct de vedere financiar nu este principial fata de om. Ar fi principial corect sa ii mai dam o sansa. Fata de business, patronul businessului, angajatii ceilalti ai businessului nu este principial corect sa pastrezi omul – pentru ca acest lucru le-ar putea ameninta si lor viitorul pe termen lung.



 Un alt exemplu ar fi a alege sa te desparti de cineva. Nu este principial corect fata de partener. A nu te desparti este posibil sa nu fie principial corect fata de tine – doar nu ai avea de ce sa te sacrifici pe tine. Sau sa luam cazul in care trebuie sa il ajuti pe un prieten cu bani ca sa fii corect cu el – doar si el te-a ajutat pe tine. Insa, acest lucru ar putea fi incorect fata de partenerul tau de viata care avea nevoie de bani in acelasi moment. 



Ceea ce incerc sa spun este ca nu exista un reper absolut de principialitate, moralitate. Totul depinde de referinta pe care o alegem. De paradigma in care ne aflam, asa cum spuneam in postul despre dreptate si puterea unei paradigme.



Prin urmare, ceea ce va indemn sa faceti este mereu cand luati o decizie bazata pe principii sau moralitate este sa va puneti intrebarea – “Sunt/vreau sa fiu principial corect fata de cine?”.  

Unii spun ca mai bine spui o prostie decat sa taci. Altii spun ca este mai bine sa asculti decat sa vorbesti. Granita fiind foarte subtire, varianta finala ar fi ca depinde de situatie.



In ce fel depinde de situatie? Dupa invatamintele babesti, vorbesti atunci cand este momentul sa te remarci sau atunci cand ceea ce spui poate aduce valoare adaugata unei discutii. Sau vorbesti atunci cand ti se cere parerea si ai cu adevarat ceva de spus.



Tot din strabuni stim ca e cazul sa te rezumi la a asculta atunci cand vrei sa inveti de la interlocutor, atunci cand altcineva are mai multa autoritate sa vorbeasca despre un subiect sau atunci cand vrei sa afli si un alt punct de vedere decat al tau.



Nu imi dau seama daca aceste principii de luare a cuvantului chiar ar trebui urmate. Nu cred ca este cazul sa ajungem la un algoritm pe baza de token-uri pentru a comunica, dar cu toate astea ma gandesc ca atunci cand dorim sa ne dam cu parerea ar trebui sa ne gandim la urmatoarele 5 lucruri:



1. Cunosc toate faptele?



2. Am experienta/autoritate in domeniul despre care imi dau cu parerea?



3. Ma simt incomod sa tac?



4. Aduc valoare adaugata discutiei spunand asta?



5. Cei din jur se asteapta sa iau cuvantul?



Eu una voi incerca sa le uit cat mai rar cu putinta.

In mod empiric, am observat cu totii ca orice schimbare este insotita de teama. Si majoritatea schimbarilor presupun o doza de rezistenta care vine intotdeauna la pachet. Acest lucru se aplica chiar si atunci cand schimbarea este una pe care ne-o dorim, pe care noi am provocat-o sau care oricum nu ne poate face rau.

Ce se intampla de fapt? Iesim dintr-o stare de confort. Si va dura un timp pana cand vom ajunge in noua stare de confort. Chiar si atunci cand starea de confort in care ne gaseam nu era una care sa ne placa, ea avea in ea pe langa puncte slabe si neplaceri si o doza mare de siguranta si stabilitate.

Prin urmare, in momentul in care trecem de la starea initiala la starea noua, mecanismele noastre de autoaparare se declanseaza – iesim din zona de siguranta. Dintr-o data, starea initiala in care ne aflam incepe sa ni se para starea dezirabila si starea noua ne provoaca doar teama si dorinta de a nu mai inainta.

Oricat de mult ne deranjeaza, orice schimbare implica un prim pas inapoi, un regres pe termen scurt. Chiar atunci cand pe termen lung este vorba despre progres. In al doilea rand, orice schimbare inseamna o pierdere. Pierdem starea initiala.

Solutia? Sa privim doar inainte odata ce am luat decizia de a schimba. Sa dam reset. Am decis deja sa lasam in urma ceva. Nu ne mai intoarcem. Reset, look forward! Look forward to a new life! Chiar daca va fi mai rau ca inainte, macar avem o noua sansa sa fie mai bine ca inainte.

Anatole France avea un citat care pune degetul pe rana in ceea ce priveste schimbarea, dupa parerea mea: – “Toate schimbarile, pana si cele dupa care tanjim multa vreme si pe care le dorim cu tot sufletul, au partea lor de melancolie. Pentru ca ceea ce lasam in urma este o parte din noi insine. Trebuie sa murim intr-o viata inainte de a trai intr-o viata noua“.

A reinventa roata inseamna, in esenta, a duplica o metoda/o teorie/un produs universal recunoscute si folosite. Inseamna a spune “Evrika!” cand descoperi ceva ce a mai fost deja o data descoperit. Inseamna in esenta o victorie personala, care lipseste insa pe cei din jur/industria/piata/omenirea de un progres. Este in realitate paradigma: microprogres vs. macroprogres.

• Microprogresul este progresul relativ (fata de sistemul de referinta TU) – se refera la succesul personal. Reinventezi roata. Iti demonstrezi tie ca poti face ceea ce au putut si altii inainte ta. Iti cresti increderea in tine. Inveti ceva din experienta reinventarii si aplici niste cunostinte in mod eficient.

• Macroprogresul este progresul absolut (progres fata de orice sistem de referinta) – inseamna a lua cunostintele acumulate de altii, progresele, inventiile si descoperirile lor si a lucra cu acestea. A construi peste ele. Inseamna in esenta a porni spre necunoscut si a descoperi ceva ce nu a mai descoperit nimeni pana acum. Se va finaliza printr-un progres tehnologic, filosofic, o descoperire, o inovatie, un nou produs, o noua teorie, etc. Va fi un pas inainte pentru o industrie, o piata, o categorie de clienti sau chiar pentru umanitate.

Am stat sa ma intreb de unde placerea sadica de a reinventa roata? Poate din dorinta unui succes sigur, poate din curiozitatea de a reitera progresul unor oameni pe care ii admiram. Stim ca se poate, asa ca ne e mai putin frica sa incepem sa muncim. Stim ca vom ajunge la un rezultat, la o roata. Doar cineva a ajuns deja acolo.

Inovatorii traditionali incep ceva complet nou, dandu-si singuri in acest fel un dezavantaj considerabil in fata celor care au inregistrat deja un progres masiv. Inovatorii din mers sunt cei care construiesc peste temeliile unor idei deja existente si verificate – in acest fel ei isi maresc sansele de reusita. Sansele de gasi ceva cu adevarat nou.

Misiunea unei companii celebre din SUA era “We don’t want to reinvent the wheel, we are just trying to make it better“. Cu alte cuvinte, compania incerca sa reia metode si procese arhicunoscute in scopul de a adauga un plus de inovatie si creativitate acestora incercand sa le eficientizeze.

Uneori a nu reinventa roata poate fi boring pentru cei carora le place executia, carora le plac detaliile. Sa luam exemplul unui chimist caruia ii place sa studieze reactii care stie deja ca merg si sa le vada rezultatele. Sau al unui programator caruia i-ar placea sa isi faca propriul framework, propriul soft, propriul sistem de operare in care sa lucreze. Cat de cool ar fi! Ar fi si util? Nu prea. Ar fi o reinventare a rotii? O oarecare pierdere de vreme la nivel macro (de organizatie, progres)? Raspunsul il las la latitudinea voastra.

Pasul cel mai greu dupa ce te convingi ca nu e cazul sa reinventezi roata este cum exact faci asta. Cum faci sa nu reinventezi roata nici macar inconstient? Citind, navigand pe net, fiind mereu in pas cu ce se intampla, fiind mereu informat si incercand, in acelasi timp, sa gandesti in ansamblu. Sa cauti cai de a face si mai bine lucrurile pe viitor.