Nevoie – frustrare – provocare – motivatie
Un prieten imi spunea ca nu isi mai suporta jobul. De ce? Pentru ca e totul o rutina ok, totul roz, s-a plafonat. Intr-un cuvant, nu mai are pentru ce lupta. Sa fie nevoie de frustrari sau neimpliniri pentru ca un job sa ni se para provocator? Sunt frustrarile provocari in esenta?
Este posibil ca orice nevoie neimplinita intr-un job sa devina frustrare si sa devina mai apoi provocarea de a elimina frustrarea si deci o motivatie in sine. Apoi, este posibil si ca fiind obisnuit cu problemele, lipsa lor sa ne frustreze. Sa ne dorim probleme pe care mai apoi sa le rezolvam. Sa devenim dependenti de stresul problemelor nerezolvate.
Oricum ar fi, se pare ca nimeni nu isi doreste in esenta un echilibru. Rozul, stabilul ne fac sa ne simtim neimpliniti si sa cautam dezechilibrul, nevoia, dorinta de depasire a unei stari sau a sinelui. Echilibrul si implinirea vin din evolutie, miscare, schimbare, nu din stabilitate.
Mi-am amintit de un citat simpatic si oarecum pe aceeasi idee a lui Albert Einstein: “Echilibrul este ca mersul pe bicicleta. Ca sa nu cazi trebuie sa continui sa mergi“.
One comment
Leave a Reply
Plafonarea apare atunci cand mediul in care lucram sau jobul nu ne mai ofera aceleasi satisfactii personale (cele materiale raman constante). Omul tinde spre echilibru din instinct si tocmai incercarea de a rezolva problemele reprezinta dovada vie ca “dezechilibrul” este incomod.
In consecinta cred ca ideea “nimeni nu isi doreste in esenta un echilibru” este un pic exagerata.