RALUCA GEORGESCU

• Cand esti angajat te frustreaza managerul pentru ca nu stie sa isi faca bine jobul, nu iti recunoaste meritele, nu stie sa delege, da deadline-uri prea stranse, nu face nimic toata ziua sau se poarta urat cu tine. Iti petreci seara injurandu-ti “seful” la partenerul de viata, la prieteni sau la colegi in timp ce savurezi o bere sau in timp ce iti mananci cina.






• Cand esti manager te frustreaza angajatii care nu isi fac treaba, nu sunt proactivi si cer o suta de explicatii, sunt vesnic nemultumiti, care cer recompense nemeritate, care se supara cand te incrunti la ei chiar daca aveai dreptate, care nu respecta deadline-uri si spune ca sunt prea stranse, care se intreaba ce faci tu toata ziua si crede ca nu faci nimic (de ce ar fi treaba lor ce faci tu??), care nu iti respecta autoritatea si care vor sa fie gadilati zilnic ca sa munceasca. Iti stresezi prietenii, partenerul de viata si colegii manageri cu problemele tale si nu te poti opri din a-ti judeca angajatii si chiar de a-i considera o nesecata sursa de frustrari. 






• Cand esti client te streseaza furnizorul care nu pricepe parca ce vrei tu, care este atat de inflexibil si face urat la toate modificarile pe care le ceri (parca nu tu platesti si nu tu iti asumi deadline-urile), care promite mult si livreaza putin, care nu respecta deadline-urile, care vrea foarte multe detalii ca sa implementeze ceva si pune o suta de intrebari. Le povestesti tuturor colegilor ca este cel mai prost furnizor cu care ai lucrat vreodata, te rastesti la el cum prinzi ocazia, pufai prin birou de fiecare data cand vorbesti cu el la telefon, incerci sa il penalizezi cand vine momentul platii si te intrebi cand vei da peste un furnizor ca lumea. 






• Cand esti furnizor/vanzator te frustreaza clientul pentru ca nu iti da toate specificatiile si datele de la inceput, pentru ca te preseaza cu deadline-uri nerealiste, pentru ca nu are limbaj sau experienta tehnic, pentru ca vrea mereu modificari si pentru ca pare clar ca nu stie ce vrea. Ba mai face si figuri cand vine momentul platii.  Pufai prin birou, iti injuri clientul la toti colegii de serviciu si la prieteni, te rastesti la telefon si fiecare client devine pentru partenerul tau de viata dusmanul nr. 1 (ce isi permite sa ii fac sarmanului meu iubit/sarmanei mele iubite). 






• Cand esti programator/dezvoltator te frustreaza project managerul pentru ca da specificatii neclare, nu are nici un pic de expertiza tehnica, nu pricepe nimic din ce faci tu, esti sigur ca ai putea face mai bine si nu ti-e deloc clar de ce el este seful si nu tu (doar tu faci toata munca). Intarzii intentionat, faci glume pe seama lui cu colegii de echipa, ii raspunzi zeflemitor si iti stresezi toti prietenii plus partenerul de viata cu povestiri infinite si repetate despre cum nu are habar de nimic si incearca sa isi impuna autoritatea, “prostul naibii”.






• Cand esti project manager te frustreaza programatorul/dezvoltatorul pentru ca nu face nimic din ce spui, se crede buricul pamantului, are pretentia sa vorbesti in termeni tehnici desi este jobul lui sa traduca ce vrei tu, nu respecta deadline-urile, isi da mereu ochii peste cap, cere o mie si una de explicatii, face pe seful si iti schimba mereu specificatiile, nu intelege ca tu iti asumi strategia si ca nu doar ceea ce face el este intregul produs. Te frustreaza la maxim si zbieri si urli in toate directiile (uneori chiar direct la respectivul/respectivii), ii povestesti de nenumarate ori prietenului cel mai bun sau consortului/consoartei ca nu exista programatori normali la cap si acesta devine un fel de centru al vieti tale. Esti convins ca sunt alta specie decat tine.   

 



Ce este mai interesant este ce se intampla atunci cand ajungi de partea cealalta a baricadei – atunci cand schimbi rolul. Am experiente destule in aceasta zona – atat ale mele, cat si ale prietenilor – si sunt convinsa ca si voi aveti. Ce faci atunci cand nu mai esti programator, ci devii project manager si vezi ce tratament primesti din partea programatorilor? Sau cum te simti cand ajungi client si te confrunti cu problemele clientilor tai de pe vremea cand tu erai furnizorul? Sau cand esti injurat de angajatii tai asa cum iti injuri tu managerul? Realizezi cand faci acest switch ca de fiecare parte a baricadei sunt probleme.



 Cel mai usor este sa faci ping-pong cu aruncatul vinei si responsabilitatii dintr-o parte in alta a baricadei. Si realizezi ca nu ai nevoie decat de o schimbare de paradigma – punandu-te in locul celuilalt ai sanse mari sa empatizezi cu el, sa intelegi cum isi doreste acesta sa fie tratat si sa reusesti sa comunici eficient cu acesta. In fond, obiectivul este comun. Este vorba de a ajunge la un win-win – de a conlucra pentru a atinge obiectivul si de a intersecta 2 paradigme.



Solutii? Nu exista unele universale. Cea mai simpla este aceea de a-ti defini misiunea rolului in care te afli acum – misiunea din partea ta a baricadei in vederea intersectarii cu cealalta parte a baricadei.



Daca iti vei defini rolul asa incat acesta sa raspunda la urmatoarele doua intrebari ai toate sansele sa scapi de frustratile generate de baricadele aflate in opozitie:



- care este obiectivul final?



- cum pot eu ajuta cealalta baricada asa incat sa atingem obiectivul final? 

Un principiu al meu este sa angajez pe cat posibil oameni care vor vrea repede sa imi ia locul, oameni de la care sa am ce invata. Tot un principiu al meu este sa fiu in echipa cu oameni de acelasi nivel sau mai buni ca mine. Ei ma vor face sa vreau mereu mai mult de la mine, sa alerg mereu mai repede. Sa incerc sa alerg in acelasi ritm sau mai repede ca ei.

Am gasit azi un citat la obiect pe tema asta de Leo Rosten – “First-rate people hire first-rate people; second-rate people hire third-rate people.” Regula care se confirma si in realitate. Pentru ca lipsa de incredere in sine duce la nevoia de a controla.

Am fost invatati sa nu mergem decat pe cai sigure si drumuri batatorite. Sa cerem garantii si cat mai multe detalii inainte de a accepta o oferta sau inainte de a porni la drum – fie ca este vorba despre un job, un proiect, o relatie sau o achizitie. Cautam siguranta in alegerile noastre si cautam sa ne bazam decizia pe cat mai multe detalii. Dorim safe choices, planificate si analizate in detaliu, garantate pe cat posibil.

Cu toate acestea, paradoxul este urmatorul. Oportunitatea nu poate fi planificata. De aceea se numest oportunitate. Niciodata marile ocazii, marile inventii, marile afaceri sau marile momente din viata noastra nu au survenit conform unui plan. Nu au fost gandite pana la cel mai mic detaliu inainte si analizate. Au avut o doza mai mare sau mai mica de neprevazut. Marile afaceri au aparut in urma unor idei iesite din comun, neprevazute.

De fapt, diferenta este aceea dintre a alege sa fi un simplu follower care urmeaza un sistem bine stabilit dinainte sau a fi pe propriile picioare si a risca. Riscand, poti pierde sau poti castiga mult mai mult decat ai fi castigat urmand calea sigura. Iar daca vei pierde, in orice caz vei castiga senzatia ca ai trait, ai incercat, ai acumulat experienta si “stii cum ar fi fost daca…”.

Dar sa discutam pe un exemplu concret, asa cum imi place mie. Am vazut de curand un caz al unui amic care urma sa inceapa un nou job. Jobul era intr-o companie nou-infiintata, cu doar 5 angajati, era un rol care urma sa se schimbe in timp – era adaptat pentru situatia actuala, dar o data cu cresterea companiei atributiile urmau sa se schimbe -, conditiile de lucru si pachetul de beneficii nu erau clare. Respectivul amic a cerut garantii de la angajator – sa ii spuna sigur unde va lucra, la ce birou, pe ce PC, cand i se va mari salariul. Angajatorul nu a reusit sa ii dea aceste garantii, pentru ca aceste lucruri urmau sa fie stabilite din mers. I-a cerut insa sa aiba incredere si sa porneasca alaturi de el. Amicul respectiv a refuzat jobul. Peste un an, a realizat urmatoarele. Pe drumul safe a innaintat cu pasi mici. Pe drumul necunoscut, ar fi facut pasi mari. Sau exista sansa sa piarda.